Tăcerea e de aur pentru mine. Ar fi mai romantic să ne privim reciproc în tăcere, decât să rostim cuvinte fără de rost. Îl admir pentru ceea ce face, îl respect. E inteligent, e carismatic, are cei mai frumoşi ochii... şi dacă mă mai gândesc ar mai fi încă câteva e... e... e...
Scriu cu emoţie aceste rânduri, deoarece gândul îmi zboară la el. Un lucru e cert, niciodată nu voi reuşi să-mi împărtăşesc sentimentele mele, nu că mi-e teamă de consecinţe sau de reacţia lui dar mă gândesc că prietenia dintre noi valorează mai mult ca orice. E prea bun pentru mine, e prea gingaş pentru mine.
Eu care uneori gândesc nechibzuit, eu care nu ştiu a preţui clipa, nu îi merit pe el. Nu ştiu cât voi rezista privirilor sale, nu ştiu ce să fac mai departe... dar ştiu ca viaţa ne va desparte : eu voi urma calea mea, el va urma calea lui. Această clipă a despărţirii se apropie. Acum cât a mai rămas voi învăţa să preţuiesc timpul, să mă schimb.
Dar toate astea nu mai au nici o importanţă dacă ziua când ne vom despărţi pentru todeauna e tot mai aproape de noi. Dacă se va întâmpla aşa cum îmi spune inima, ştiu că peste ani ne vom întâlni din nou... poate întâmpător, poate cu o ocazie, dar se va întâmpla sunt sigură că privirile noastre vor fi din nou împreună dacă inimile noastre nu au reuşit până acum să formeze un tot întreg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu